Pitit sub masca tăcerii

Zi de zi avem treburi de rezolvat, oameni de văzut, prieteni de sfătuit, părinți de mulțumit, partener de iubit. Pentru fiecare problemă există o ipostază, pentru fiecare ipostază purtăm o mască (sau ne poartă ea pe noi?!?). Am devenit specialiști în manevrat aceste instrumente de… dezvoltare a eului?!? Nu putem afirma cu prea multă convingere că apelul la astfel de ”tertipuri” este neapărat un lucru negativ. Închipuiți-vă sentimentalism în fața șefului, autoritate în fața părinților, indiferență în fața prietenilor, gânduri ”mărețe” neîmpărtășite partenerului… Toate fac parte din noi, nu-i așa? Dar suntem datori să le schimbăm în funcție de…momentul zilei.
Cel mai dificil este atunci când realizezi că TU ai dispărut (sau poate doar te-ai rătăcit!)…acea parte din tine care contează cel mai mult. Mai avem timp să ne întâlnim cu noi înșine? Mai știm care sunt țelurile, valorile noastre sau ne lăsăm purtați de valurile mult prea agitate uneori? Viața ne poartă pe sus, fără să țină prea mult seama de strigătele dinlăuntrul nostru. Tot ce ne rămâne de făcut este să păstrăm vie, față de noi înșine, capacitatea de a ieși de sub masca tăcerii!
R.C.

Raţiune sau simţire?

Cred că această întrebare revine în momentele importante pe parcursul vieţii fiecăruia dintre noi. Fiecare decizie importantă a vieţii unui om este ghidată într-o oarecare măsura de aceste coordonate. Soluţia unui echilibrat ar fi..50% raţiune + 50% simţire. Problema se pune în momentele de cumpănă, în care suntem speriaţi de luarea unei decizii, pe care o percepem ca pe o pedeapsă. Oricum am judeca..cu mintea sau cu inima, minusurile sunt prezente. Desigur, un pragmatic ar opta pentru calea raţională, iar un romantic pentru cea afectivă. Probabil că ar trebui să încercăm să fim cât mai obiectivi în faţa propriilor noastre decizii care se cer cântărite cu mult tact. Pentru a lua o decizie cât mai corectă avem nevoie de autocunoaştere, informaţii, precum şi o privire din afară a problemei. Oricum, fiecare suntem diferiţi şi nu cred că am putea formula reţeta unei decizii reuşite, însă trebuie ţinut cont de aspectele formulate anterior.
Şi cel mai important: odată ajunşi în faţa unei concluzii, trebuie sa ne asumăm drumul ales. Nu mai e nicio cale de întoarcere pentru că ar crea frustrări... Baftă!

Alexandra Fleșer

Între comunicare și non-comunicare

Auzim zilnic cuvinte mari: globalizare, multiculturalitate, unitate, solidaritate. Cum întâmpinăm noi aceste concepte, abstracte de-a dreptul uneori?
Tehnologia avansată favorizează relaționarea (în sensul creșterii numărului de contacte!). Întrebarea e simplă: cu câți dintre oamenii cu care intrăm în contact comunicăm? Cunoaștem limba celui cu care încheiem o afacere, știm numele președintelui țării pe care urmează să o vizităm, știm care sunt punctele de atracție turistică în locul în care ne vom petrece concediul. Dar ce știm despre valorile, despre atitudinile, despre concepțiile și experiențele celor cu care intrăm în contact? Sunt acestea importante astăzi, când ne grăbim atât de tare? Cum putem avea încredere că sunt luate decizii corecte când noi nu reușim să știm pe ce pune preț cel care ia aceste decizii? De ce ne ascundem atât de tare de cei din jurul nostru? De ce nu avem timp să-i cunoaștem cu adevărat pe cei cu care relaționăm?
Nu există comunicare pentru că nu există interes pentru lucrurile care îl definesc pe un om: valori, atitudini, credințe, cultură.
R.C.

Realitatea

Nu trebuie decât să arunci o privire în jurul tău și o poti observa in toata splendoarea ei. După `89 România a tot împrumutat anumite aspecte exterioare, multe dintre ele negative, iar de-a lungul anilor Realitatea a fost într-o continuă schimbare. Din nefericire schimbările care au avut loc au mers pe un făgaș din ce în ce mai prost și au tot degenerat. Astfel, am ajuns în situatia în care părinții nu-și înteleg copiii, tinerii nu au respect față de persoanele în vârstă iar discriminarea e întâlnită la tot pasul.
Trăim într-o Românie în care Statul lucrează împotriva cetățenilor, cetățenii fiind niște mașinarii pentru votat. Un lucru e clar, suntem foarte ușor de manipulat, un mititel și-o bere ne face să ne îndreptăm ștampila către o persoană sau alta... ca in final să ne plângem condiția și să strigăm în stânga și-n dreapta că țara este condusă de oameni incapabili. Cu toate că Realitatea este ușor de observat, mulți dintre noi nu o observă și continuăm să facem aceleași greșeli de la an la an. Fie că vrem, fie că nu vrem... Realitatea suntem noi, România suntem noi! Așa că, principalii vinovați pentru situația în care ne aflăm azi, suntem noi!
G.T.

Privire în trecut: pas spre viitor!

Ce înseamnă bătrânii noștri astăzi? Ce ar trebui să însemne? Dacă am realiza cât de important este trecutul pentru un viitor prosper i-am respecta mai mult?
Uitarea face parte din viața fiecăruia, însă cât avem dreptul să uităm? De ce preferăm victimizarea în schimbul asumării unor experiențe trăite, fie acestea și nefericite? Ne permite oare Uitarea să pășim în Viitor? Avem oare dreptul să uităm?
De ce încercăm întodeuna să ascundem că ”suntem în budă”? De ce am încetat să împărtășim până și experiențele plăcute? Când am devenit atât de egoiști?
Trecutul poporului român este fără îndoială unul nefericit, dar oare nu asumarea acestui trecut, asumarea greșelilor din trecut ne poate salva de un prezent la fel sau poate și mai incert și nelăudabil? Nu asumarea greșelilor și mai întâi de toate cunoașterea lor ne poate ajuta să pășim mai încrezători în viitorul ce ne apare în față? Acceptarea trecutului este un pas spre vindecare. Împărtășirea experiențelor din trecut împiedică repetarea acelorași greșeli. Uitarea istoriei, fie ea personală, fie colectivă, duce inevitabil la involuție.
De ce nu mai avem răbdare să ne ascultăm bătrânii? De ce nu îi privim ca pe niște enciclopedii vii ce vin din trecutul pe care unii dintre noi nu l-am trăit? De unde vine dezinteresul acesta pentru tot ce înseamnă istorie, fie vorba și de istoria recentă? Nu e vorba aici de istorie în sens general, ci de suma experiențelor trăite de ai noștri, de ai lor și unele trăite chiar de noi.
Haideți să privim spre trecut, spre batrânii noștri care ne creează legătura cu acesta, să ne asumăm greșelile, experiențele, să le recunoaștem ca făcând parte din viața noastră...pentru a fi pregătiți pentru viitorul ce vine în grabă și el și pentru a-l înțelege!
R.C.

Cum iți educi copilul?

Trăim într-o lume cu siguranță 0 și dorim, totuși, pentru copiii noștri siguranță maximă. Cum să le oferim siguranță, când părinții sunt marcați de grija zilei de mâine. Părinții sunt atât de preocupați să le ofere copiilor lor alimente, imbrăcăminte, adăpost... încât aceștia uită un necesar esențial în formarea unui copil, uită să-i învețe despre: încredere în viitor, optimism, sperență etc. Copilul tău trebuie să fie optimist, niciodată să nu-i spui: “ești un mototol, niciodată n-o să înveți să mergi cu rolele”, spuneți-i: “nu-i nimic dacă acum ai căzut; în curând vei “zbura” cu rolele tale”, nu-i spuneți: “ai stricat mașinuța, cu ce te mai joci”, ci: “ ai stricat mașinuța, roagă pe tata (sau pe mama) să-ți cumpere alta”. Copilul pesimist se sperie de întuneric, copilul optimist aprinde lumina. Pe lângă regulile de politețe, de respect pentru sine și ceilalți este nevoie să îi învățăm și lucruri abstracte, ca cele de mai sus.
G.T.

Pițipoanca

Este o persoană arătoasă, bine dotată și se vrea întreținută. Nu îi place să muncească și țelul ei în viață este bărbatul cu bani. Are un ochi foarte bine format în ceea ce privește buzunarul bărbatului, hrănindu-se cu banii acestuia. Își petrece majoritatea timpului în club-uri și mall-uri, mijlocul ei de transport fiind Q7, X6 și alte ‘autobuze’ de genul acesta. La nivel național, pentru prima dată a apărut la București. Cu timpul s-a extins și în celelalte regiuni, în prezent fenomenul este întâlnit în mai toate zonele țării și este în plină ascensiune.

G.T.
Caricatura: Molocea Elena